Matei, fiul meu de doi ani si un pic, are in dotarea personala o bona. Fisa postului pentru proaspat mentionata bona include, printre altele, scoaterea la aer a lui Matei in cursul saptamanii. Acum, sa nu va imaginati ca scoaterea asta la aer ar fi ceva simadicos sau formal, nici vorba. De multe ori ghindocul este tarat, mai mult sau mai putin cu voia lui, prin diverse locuri in care bona are treaba in ziua respectiva.

O astfel de zi a fost si vinerea trecuta. Meteorologic vorbind a fost o zi placuta de iarna asa ca bona l-a infofolit bine merci pe Matei si a pornit cu el la drum. Parte din masterplanul ei era o oprire la aprozarul pietei din apropierea blocului sa-si cumpere sau sa-mi cumpere, nu mai retin exact detaliul asta, ceva verdeturi ale caror numle si utilitate nu le retin niciodata dar al caror gust rautacios imi invadeaza si imi polueaza aproape zilnic gustul carnii.

Dupa cateva ocolisuri neplanuite cauzate de Matei, care mereu e distras de diverse lucruri stralucitoare si vrea sa le investigheze personal cat mai temeinic ba chiar sa le si bage in gurita, cei doi protagonisti ajung in fata aprozarului cu pricina. Pentru a il ajuta pe pusti sa vada ce se intampla bona il ia in brate (asta-i scuza ei, eu personal cred ca o face ca sa nu il piarda) si intra. Ca in mai toate magazinele de piata de la noi, vreo trei patru persoane asteapta sporovaind la coada sa fie serviti de o duduie nemultumita de activitatea ce o desfasoara, asa ca cei doi au ramas locului asteptandu-si si ei randul.

Nu dureaza mult pana cand relativa liniste a aprozarului e intrerupta brutal si fara drept de apel de strigatele pustiului meu:

- Taaaantiii, beau cacaete !!!

Prima reactie vizibila a acestei brutalizari fonice a venit din partea colegilor de coada, care s-au intors cu totii catre femeia de 50 de ani, putin surprinsa si dezorientata de izbugnirea verbala a pustiului. In bratele ei au vazut un ghindocel cu ochii larg deschisi, manutele intinse innainte care-si strangea si-si desfacea energic pumnisorii parca incercand sa ajunga la ceva.

A doua reactie, de data asta verbala, a venit din partea duduii din spatele tejghelei, care cu o voce intrebatoare se adresa bonei vizibil fastacita de situatie:

- Ce bea ?
- Nu bea… vrea.
-Aaaaa, pai si ce vrea ?
- Beau cacaete !! striga iarasi pustiul, vizibil enervat, parca admonestand-o pe vanzatoare ca nu intelege o chestie asa de simpla si clara si cerandu-i sa nu mai amane inutil momentul satisfactiei sale.

Cum rolul de interfata lingvistica intre fiul meu si restul cetatenilor vorbitori de limba romana, este si el prins in fisa postului, bona se conforma cerintelor si traduse:
– Vrea un castravete.
Nu termina bine de zis si spusele ii fura completate de Matei, de data asta pe un ton rusinos si retinut:
- Te og mumos !

Ah micul manipulator, cum stie el instinctiv ce butoane sa apese, asa ca restul colegilor de coada, care pana acum asistasera cu zambetul pe buze la dialogul dintre cele 3 persoane, i-au invitat sa treaca primii pentru a nu-l face sa mai astepte pe copilul si asa surescitat de ideea de castravete. (Sa ma pici cu ceara si zau ca nu inteleg nici azi de unde dragostea asta de castravete din partea fiului meu dar… personal am incetat de mult sa incerc sa inteleg anumite porniri, doar ma bucur de ele). Ajuns in fata tejghelei, copilul isi primeste mult ravnitul premiu, cu degetelele lui mici si nerabdatoare il desface din celofanul in care e impachetat si nici una nici alta incepe sa muste din el cu pofta.

In timp ce Matei isi infunda falcutele cu curcubitaceul proaspat castigat, bona cumpara si restul verdeturilor ce faceau scopul initial al vizitei si se indreapta catre usa.

- Matei, cum spui doamnei pentru castravete ?
Pustiul se uita la ea cu gura plina si tinand castravetele cu ambele manute o intreaba timid:
- Mutumec mumos ?
- Da Matei, dar nu imi zice mie, zii doamnei.
Si astfel dragul meu fiu se intoarce senin catre duduie, o priveste fix in ochi si-i multumeste:

- Tanti… pida’ matii !

Apoi incepe sa rada cu pofta si sa o inghionteasca pe biata bona cu calcaile in coaste, precum isi inghionteste un cowboy bidiviul cand vrea sa o zbugheasca de la locul unei nazbatii. Ceva in genul.. “giddy-up horsey, ca ne jupoaie cucoana daca ne prinde !”

Acum e luni, si inca incerc sa o conving pe bona ca nu are motive sa nu mai calce in aprozarul ala, ca baietii sunt baieti si ca oricine la vremea lui a facut pozne, chiar si duduia insultata. Desi… daca stau bine si ma gandesc, e in interesul meu sa nu mai calce pe acolo, oricum nu-s asa mare fan al ierburilor in mancare… poate asa are si carnea din farfuria mea gust de… carne.

P.S. Povestea asta imi aduce aminte de seara in care eram impreuna cu fiul meu la o cina oarecum oficiala, plina de oameni simandicosi si eleganti. Toata seara am fost mirat de linistea politicoasa din restaurant, in ciuda faptului ca sala era una mare si destul de plina. In momentul in care s-a servit desertul, un pandispan cu crema de ciocolata si nuci stropit cu un sirop negru de ciocolata, nici linistea aceea eleganta si nici atmosfera boema, nu l-au impiedicat pe Matei sa priveasca mirat prajitura si sa concluzioneze cu voce foarte tare: “Tati, ata e cacaciune ! Nu papa Matei!”

-Vreau si eu o punga de pufuleti !

Am auzit asta de undeva din spatele meu in timp ce cautam de zor cheia de la masina prin numeroasele buzunare aflate in poseseie la momentul ala (deh, iarna… haine multe…). Intorcandu-ma curios catre sursa sunetului, descopar, putin mirat, un pusti de nu mai mult 5-6 ani imbracat bine si cu bun gust tinand o minge mare si rosie de cauciuc in brate. Ma privea fix cu ochi galesi si mutrita putin cazuta.

- Ce zici ca vrei ?
-Vreau si eu o punga de pufuleti !

In mod normal nu plec urechea la cereri aleatorii pe strada si nici nu gratific in nici un fel maini intinse sau rugaciuni siropoase ori dramatice, ce-mi cer bani de paine sau mai stiu eu ce (motivele sunt o poveste pentru alta data). Dar pustiul asta era vadit diferit de grupul celor mai sus mentionati. Nu era subnutrit, avea pantofi de staif in picioare si o jacheta curata, cu sigla de renume in piept. Pustiul asta nu cersea, doar ma informa ca el vrea o punga de pufuleti privindu-ma ca pe un portofel ambulant asupra caruia are toate drepturile.

- Pai si eu ce sa-ti fac ?
- Sa-mi cumperi.
- Eu sa-ti cumpar ?
- Da.

M-a dezarmat pur si simplu onestiatea exprimarii si mutrita aia cazuta si aproape trista. Mi-am adus aminte de pustiul meu, cum iti deschide gura, se uita-n ea si-ti zice “n-ai bomboae” ca apoi sa-i cada bucutele de dezamagire ca nici de data asta nu-i da nimeni dulcele mult ravnit. (Nu, nu stiu cine i-a zis ca acolo se tin bomboanele)
- Si cat costa punga aia de pufuleti pe care o vrei tu ?

- Putin
-Cat ?
A ridicat din umeri si a oftat schimbandu-si expresia fetei in una confuza si dezorientata. Am zambit si i-am intins un leu.
- Pofta buna.

Mi-a smuls banii din mana si a zbughit-o in magazinul in usa caruia eram parcat, mai mult topaind decat mergand. M-am intors la ale mele si-am reluat anevoiosul proces de localizare al pardalnicei de chei, cumva invigorat si bine dispus de pustiul hotarat si simpatic ce doar vroia o punga de pufuleti.
Masina mea face click cand apesti pe cheie s-o deschizi. Un click destul de strident si foarte util in parcarea de la Real, sau ma rog, ar fi util daca-s fi liliac si m-as putea ghida dupa unde sonore. De data asta insa nu l-am auzit click-ul in cauza. A fost acoperit de o voce stridenta si plina de autoritate ce s-a rostogolit in josul strazii parca venita de nicaieri.

- RARES !! Ce-i aia la tine in brate mai copile ??

Manat de aceeasi curiozitate de mai devreme, m-am intors iarasi sa vad ce se intampla. Da, Rares e pustul de dinainte, care acum statea in mijlocul tortoarului, cracanat nevoie mare, strangand o minge mare rosie intre genunchi sa nu o scape, cu mana dreapta varata pana la cot intr-o punga de pufuleti ce o tinea cu mana stanga si gura doldora de pufuleti… ba cate unul chiar iesindu-i pe la coturi.
Vocea… era a unei doamne durdulii, roscata, se se apropia cu pasi repezi de el, haina de blana in vant si geanta jumate cazuta de pe umar.

- Rares, te mai intreb o data… ce infuleci acolo ??
-Pupuleti, raspunse pustiul.

Stia sa zica pufuleti, il auzisem cu urechea mea mai devreme, doar ca de data asta, F-ul era cam greu de pronuntat cu gura plina pana la urechi de deliciul pufos.

- De unde ai mai tu pufuleti ?
- Am. Si sunt ai mei !
- Ti-am zis de o mie de ori ca nu ai voie sa manaci prostii innainte de masa. Scupa-i in momentul asta !!

Oooh, dar nu, Rares nu i-a scuipat. Pironit locului si in imposiblitatea de a fugii niciunde impiedicat fiind de mingea ce o tinea strans intre picoare si  cu o vointa demna de admirat, Rares alege sa inghita fortat toata captura ce o avea in gura (fortat, pentru ca de la efort o lacrima i-a aparut in coltul ochiului ) iar apoi cu o viteza uluitoare si-a mai varat inca un pumn plin de pufuleti in falcutele pofticoase. Si sunt convins ca ar fi repetat figura, insa pe acum, domnita durdulie deja il ajunsese si precum un uliu furios ii smulse punga din manute lasandu-l fara comoara.
Avand experienta pustului meu, ma asteptam ca si acesta sa izbugneasca in lacrimi de crocodil, sa tipe si sa urle dupa prada pierduta. Dar iarasi, nu. Privind-o drept in ochi pe duduia ofuscata de escapada lui culinara, Rares isi pastreaza calmul, ocheste profesionist punga si se avanta eroic cu manuta innainte pentru o ultima captura. Si culmea, reuseste. Inca un pumn de pufuleti varat in gurita si rontaiti hotarat. Figura lui e luminata de un zambet victorios si ochii ii sclipesc viclean.
Duduia se repliaza rapid, fara sa fie surprinsa de gestul pustiului (clar nu-i la prima abatere), ridica punga deasupra capului, mult dincolo de raza de actiune a lui Rares, si repeta intrebarea pe un ton autoritar:

- Zi-mi, de unde ai tu punga asta de pufuleti ??
Pustilul o priveste fix in ochi cu o figura calma si zambetul victorios inca intiparit pe fetisoara. Ii raspunde cu o atitudine demna de un mafioso sicilian pur sange ce intelege si respecta fara compromis Omerta:
- Care pufuleti ?

Eram deja in masina, cu usa inchisa si motorul pornit, razand cu pofta. Am decis sa plec cat inca eram doar un benefactor anonim si nu netrebnicul dealer de pufuleti.

“Best buck I’ve ever spent !”… e fraza cu care am adormit in gand in seara aia.

A trecut un an de atunci si chiar si acum, inca mai cred asta cu tarie. Ba chiar as completa: “Ever !”