Guest post by Freeman
-Vreau si eu o punga de pufuleti !
Am auzit asta de undeva din spatele meu in timp ce cautam de zor cheia de la masina prin numeroasele buzunare aflate in poseseie la momentul ala (deh, iarna… haine multe…). Intorcandu-ma curios catre sursa sunetului, descopar, putin mirat, un pusti de nu mai mult 5-6 ani imbracat bine si cu bun gust tinand o minge mare si rosie de cauciuc in brate. Ma privea fix cu ochi galesi si mutrita putin cazuta.
– Ce zici ca vrei ?
-Vreau si eu o punga de pufuleti !
In mod normal nu plec urechea la cereri aleatorii pe strada si nici nu gratific in nici un fel maini intinse sau rugaciuni siropoase ori dramatice, ce-mi cer bani de paine sau mai stiu eu ce (motivele sunt o poveste pentru alta data). Dar pustiul asta era vadit diferit de grupul celor mai sus mentionati. Nu era subnutrit, avea pantofi de staif in picioare si o jacheta curata, cu sigla de renume in piept. Pustiul asta nu cersea, doar ma informa ca el vrea o punga de pufuleti privindu-ma ca pe un portofel ambulant asupra caruia are toate drepturile.
– Pai si eu ce sa-ti fac ?
– Sa-mi cumperi.
– Eu sa-ti cumpar ?
– Da.
M-a dezarmat pur si simplu onestiatea exprimarii si mutrita aia cazuta si aproape trista. Mi-am adus aminte de pustiul meu, cum iti deschide gura, se uita-n ea si-ti zice “n-ai bomboae” ca apoi sa-i cada bucutele de dezamagire ca nici de data asta nu-i da nimeni dulcele mult ravnit. (Nu, nu stiu cine i-a zis ca acolo se tin bomboanele)
– Si cat costa punga aia de pufuleti pe care o vrei tu ?
– Putin
-Cat ?
A ridicat din umeri si a oftat schimbandu-si expresia fetei in una confuza si dezorientata. Am zambit si i-am intins un leu.
– Pofta buna.
Mi-a smuls banii din mana si a zbughit-o in magazinul in usa caruia eram parcat, mai mult topaind decat mergand. M-am intors la ale mele si-am reluat anevoiosul proces de localizare al pardalnicei de chei, cumva invigorat si bine dispus de pustiul hotarat si simpatic ce doar vroia o punga de pufuleti.
Masina mea face click cand apesti pe cheie s-o deschizi. Un click destul de strident si foarte util in parcarea de la Real, sau ma rog, ar fi util daca-s fi liliac si m-as putea ghida dupa unde sonore. De data asta insa nu l-am auzit click-ul in cauza. A fost acoperit de o voce stridenta si plina de autoritate ce s-a rostogolit in josul strazii parca venita de nicaieri.
– RARES !! Ce-i aia la tine in brate mai copile ??
Manat de aceeasi curiozitate de mai devreme, m-am intors iarasi sa vad ce se intampla. Da, Rares e pustul de dinainte, care acum statea in mijlocul tortoarului, cracanat nevoie mare, strangand o minge mare rosie intre genunchi sa nu o scape, cu mana dreapta varata pana la cot intr-o punga de pufuleti ce o tinea cu mana stanga si gura doldora de pufuleti… ba cate unul chiar iesindu-i pe la coturi.
Vocea… era a unei doamne durdulii, roscata, se se apropia cu pasi repezi de el, haina de blana in vant si geanta jumate cazuta de pe umar.
– Rares, te mai intreb o data… ce infuleci acolo ??
-Pupuleti, raspunse pustiul.
Stia sa zica pufuleti, il auzisem cu urechea mea mai devreme, doar ca de data asta, F-ul era cam greu de pronuntat cu gura plina pana la urechi de deliciul pufos.
– De unde ai mai tu pufuleti ?
– Am. Si sunt ai mei !
– Ti-am zis de o mie de ori ca nu ai voie sa manaci prostii innainte de masa. Scupa-i in momentul asta !!
Oooh, dar nu, Rares nu i-a scuipat. Pironit locului si in imposiblitatea de a fugii niciunde impiedicat fiind de mingea ce o tinea strans intre picoare si cu o vointa demna de admirat, Rares alege sa inghita fortat toata captura ce o avea in gura (fortat, pentru ca de la efort o lacrima i-a aparut in coltul ochiului ) iar apoi cu o viteza uluitoare si-a mai varat inca un pumn plin de pufuleti in falcutele pofticoase. Si sunt convins ca ar fi repetat figura, insa pe acum, domnita durdulie deja il ajunsese si precum un uliu furios ii smulse punga din manute lasandu-l fara comoara.
Avand experienta pustului meu, ma asteptam ca si acesta sa izbugneasca in lacrimi de crocodil, sa tipe si sa urle dupa prada pierduta. Dar iarasi, nu. Privind-o drept in ochi pe duduia ofuscata de escapada lui culinara, Rares isi pastreaza calmul, ocheste profesionist punga si se avanta eroic cu manuta innainte pentru o ultima captura. Si culmea, reuseste. Inca un pumn de pufuleti varat in gurita si rontaiti hotarat. Figura lui e luminata de un zambet victorios si ochii ii sclipesc viclean.
Duduia se repliaza rapid, fara sa fie surprinsa de gestul pustiului (clar nu-i la prima abatere), ridica punga deasupra capului, mult dincolo de raza de actiune a lui Rares, si repeta intrebarea pe un ton autoritar:
– Zi-mi, de unde ai tu punga asta de pufuleti ??
Pustilul o priveste fix in ochi cu o figura calma si zambetul victorios inca intiparit pe fetisoara. Ii raspunde cu o atitudine demna de un mafioso sicilian pur sange ce intelege si respecta fara compromis Omerta:
– Care pufuleti ?
Eram deja in masina, cu usa inchisa si motorul pornit, razand cu pofta. Am decis sa plec cat inca eram doar un benefactor anonim si nu netrebnicul dealer de pufuleti.
“Best buck I’ve ever spent !”… e fraza cu care am adormit in gand in seara aia.
A trecut un an de atunci si chiar si acum, inca mai cred asta cu tarie. Ba chiar as completa: “Ever !”
Supeeer tare articolul…Felicitari Freeman!:silly: :whistle: :devil:
Si asa mi s-a facut o pofta de pufuleti….
excelent 🙂
Atata placere mi-a facut sa citesc articolul acesta! Multumesc frumos! Esti incredibil 🙂
Povestea asta are haz pentru ca este scrisa de un om liber… 🙂 Altfel, este trista… nu ne putem educa, dupa reguli “standard”, copiii… “Ti-am zis de o mie de ori ca nu ai voie sa manaci prostii inainte de masa. Scuipa-i in momentul asta !!”